Eșecul absolvenților de a se încadra în piața muncii apare când universitățile sunt deja în afara rolului educațional asumat la începutul studiilor
Nicio obligație de integrare în piața muncii a propriilor studenți nu a fost asumată de instituțiile de învățământ de la noi. Prosperitatea economică a universităților nu poate fi atinsă de eșecul absolvenților și nici de distorsiunile pe care politicile actuale privind educația le propagă la nivelul întregii economii
România trebuie să își îndeplinească un obiectiv național stabilit în cadrul Strategiei Europa 2020 prin atingerea unei rate de finalizare a studiilor universitare de 26,7%. Din acest punct de vedere, România este pe drumul cel bun, în 2014 atingând o rată de finalizare a studiilor de 25%.
Totuși, modelul de competitivitate dezvoltat de țara noastră se bazează pe costul mic al forței de muncă, pe salarii mici, după cum declara chiar dna. Angela Filote, șeful Reprezentanței Comisiei Europene în România. Așa se face că absolvenții de studii superioare sunt nevoiți să accepte locuri de muncă în care nu își pot exploata cunoștințele universitare. Din păcate, remedierea acestui aspect nu se numără printre criteriile în funcție de care România va fi evaluată la nivel european.
Studenții și familiile acestora cheltuiesc sume record pentru specializări universitare și post universitare și, cu toate acestea, studenții eșuează în a se integra, deși, așa cum consideră ei, depun eforturi foarte mari în găsirea unui loc de muncă. Concluzia devastatoare este că instituțiile de învățământ superior sunt incapabile să livreze rezultatele așteptate de noi toți: să formeze absolvenți capabili. Dar dacă aceste instituții ar fi amenințate de sancțiuni financiare?
Pentru a afla răspunsul la această întrebare este utilă o analiză preliminară a tuturor factorilor implicați. Universitățile alocă multe resurse pentru recrutarea și păstrarea studenților, așa încât orice abandon reprezintă timp pierdut, alți bani și alte eforturi cheltuite periodic pentru înlocuirea acelui student sau acelei studente care abandonează.
Studenții care nu absolvă sau cei care finalizează studiile dar care cu greu își găsesc loc de muncă crează reputație negativă universităților din care provin. Pentru contracararea acestei reputații nedorite, universitățile alocă din nou foarte multe resurse. Dacă aducem laolaltă aceste elemente, este evident cum pentru eșecul studenților de a urma calea educațională potrivită, universitățile plătesc scump. Să continuăm ideea de sancționare financiară a universităților după ce am arătat mai sus că acestea plătesc deja un preț?
A cere universităților să plătească a doua oară pentru rezultatele slabe ale activității lor, pare că nu are prea mult sens, în timp ce ”piața educației superioare” deja sancționează instituțiile slabe. Universitățile sunt producătorii care refuză să observe cum produsele lor eșuează pe piața în care ar trebui să fie competitive și neagă orice responsabilitate în procesul de integrare, ulterior formării pe care susțin că o asigură.
Presupunând că instituțiile de învățământ ar putea controla integrarea pe piața muncii și câștigurile absolvenților, atunci ar alege în mod conștient să trimită absolvenți nepregătiți pe piața muncii în care aceștia să se zbată să își găsească și să își păstreze un loc de muncă? Și dacă aceste universități ar putea controla cine absolvă și cine nu, ce argument rațional ar putea avea pentru a produce atât absolvenți competitivi cât și absolvenți slab pregătiți? Dacă ar avea de ales, de ce ar produce universitățile și altfel de absolvenți decât competitivi?
Universitățile se confruntă cu multe critici referitoare la nivelul nesatisfăcător al formării profesionale. Nu putem să nu ne întrebăm în ce circumstanțe instituțiile care controlează cele mai înalte standarde ale educației eșuează în a livra produse la standardele celor mai mulți angajatori
O abordare din punct de vedere al afacerii educaționale ar trebui să releve că este rentabil pentru aceste instituții să producă sub nivelul standardelor. Modelul absolventului lipsit de succes pe piața muncii ar trebui să justifice toate acele costuri suplimentare pentru repararea reputației și pentru înscrierea studenților care să îi înlocuiască pe cei care au abandonat.
Ceea ce lipsește din raționamentul de mai sus este idea că succesul pe piața muncii este o rută cu două sensuri pe care pregătirea universitară, motivarea și eforturile studenților sunt de asemenea elemente care influențează direct integrarea post-absolvire, elemente extrinseci procesului educațional. În lumina acestor elemente, universitățile nu pot controla traiectoria pe piața muncii a absolvenților, însă pot controla recrutarea acelor studenți care își dovedesc în mod real aspirația de a reuși în specializarea pe care o aleg.
Riscul insuccesului absolvenților se împarte imediat între cele două părți. Cu toate acestea, dacă instituțiile de învățământ ar fi responsabilizate în ceea ce privește identificarea necesităților pe termen lung ale candidaților și ale pieței muncii, atunci întrebările ridicate mai sus și-ar găsi răspunsul în termenii și condițiile de înscriere și de urmare a cursurilor fiecărei universități.
Alternativa viabilă este aceea ca finanțarea studiilor universitare ale propriilor studenți, să se facă direct de către universitate, prin încheierea unui contract prin care universitatea să suporte toate cheltuielile pentru educarea și specializarea studentului. Rambursarea tuturor cheltuielilor se va face sub forma unui procent din veniturile absolventului încadrat în piața muncii. Această alternativă nu va avea doar un rol penalizator, ci și rolul de a responsabiliza și, astfel, de a implica instituțiile de învățământ în nivelul și calitatea educației pe care o furnizează.
Orice inducere în eroare a studentului în campaniile de promovare anterioare perioadei de înscriere, precum și procesele de selecție orientate exclusiv pe volum, practicate în prezent de universități, se vor răsfrânge direct în veniturile instituției de învățământ care ignoră rolul pe care îl joacă în educație și, inevitabil, pe piața muncii, eșecul absolvenților resimțindu-se corespunzător.
Criteriile actuale de împărțire a riscului insuccesului unui absolvent funcționează exclusiv împotriva întregului sistem. În plus, atât studenții, cât și universitățile vor putea găsi o justificare cuantificabilă în bani a valorii adăugate pe care o aduc economiei.
